Uneori
cand se intampla ceva care imi da de gandit postez pe facebook o idee, un mic
citat in legatura cu acel lucru, pentru a imi aminti de ea dar si cu gandul si
speranta ca cineva o va citi exact in momentul cand are nevoie de o vorba buna,
una de mustrare sau o vorba de duh, iar daca am reusit asta macar cu o persoana
imi e de ajuns. Mie de multe ori mi s-a intamplat asta, cu sts-urile altor
persoane, cand aveam mai multa nevoie le-am gasit si mi-au linistit sufletul
sau mi-au redat speranta ca totul o sa fie bine.
Acum
cateva zile am facut acelasi lucru postand “Nu mai judecati. Niciodata nu stiti povestea din spatele unei fete vesele
sau a unei fete triste..”. Cand eram
mica mergeam la bunici aproape in fiecare vara. Imi aduc aminte de o batrana pe
nume Mareta de care nu mi-a placut niciodata pt ca mi se parea o femeie rea,
statea prea mult pe la bunica mea atunci cand venea si chiar daca aceasta se
ducea cu treaba prin sat Mareta nu pleca, ramanand uneori si singura in curte
pe un scaun. Stiu ca avea cativa caini de care ne era frica tuturor pt ca
latrau daca te apropiai mai mult de 200 de metri de casa ei, care oricum era separata
de restul caselor, si eventual te si muscau . Mai facea ea si alte lucruri care
nu ma faceau deloc sa o plac plus ca nici nu auzisem pe cineva sa o vorbeasca
de bine. Cand auzeam sau o vedeam ca vine la noi aproape ca ma apucau nervii.
In vacanta de Paste am fost la bunici
si am ramas o noapte la ei iar dimineata am iesit pana afara si cand m-am
intors in camera m-am trezit cu Mareta acolo, statea pe pat. Am salutat si m-am
asezat langa ea iar peste putin timp am ramas singure. Niciuna din noi nu
spunea nimic asa ca peste 2-3 minute am zis ca vorbesc cu ea ca sa nu par cumva
prost crescuta sau sa dau dovada de lipsa de respect pt cei batrani. Am
intrebat-o daca are copii, altceva nu mi-a venit in minte atunci, si am vorbit
destul de mult timp cu ea despre asta. Am aflat ca ea are 82 de ani si mi-a
povestit ca locuieste cu fiul ei de peste 50 de ani care are picioarele
paralizate de 7 ani si cu nora sa. Eu pana atunci credeam ca locuieste singura
cu cainii ei cei rai. Cand am aflat de fiul ei nu-mi venea sa cred si deja
incepusem sa ma gandesc ca sigur e trista, dar asta nu e tot.. Mi-a povestit ca
singurul ei nepot a fost omorat la varsta de 16 ani, fiind mai intai batut iar
apoi aruncat in canal (e destul de adanc, peste 10 m, si stiu ca au murit si
animale inecate dar si destule persoane) . Inainte ca nepotul ei sa fie omorat acel
barbat a mai incerc sa faca asta cu un altul dar acesta l-a oprit insa “pe el dragutul nu a
avut cine sa il salveze”. Ticalosul a
facut 16 ani inchisoare dar nu o incalzeste cu nimic pe ea, vroia ca nepotul ei
sa fie in viata. Mi-a mai spus ca peste 3 luni au gasit corpul copilului in
canal pt ca fusese prins in niste tevi, nu imi pot imagina prin ce a trecut
aceasta femeie si familia ei iar eu o judecam nestiind ce poveste ascunde. A plans cat timp mi-a povestit despre nepot
iar eu incercam sa o impac prin vorbe iar uneori o mangaiam usor pe umar. “A
trecut mult timp de atunci dar e mereu in gandul meu, ce harnic era si ce pofta
de viata avea, ar fi trait si el”. In acele minute cat am vorbit cu ea am
vazut-o ca fiind o cu totul alta persoana, printre lacrimi i se vedeau ochii
care ascundeau un suflet chinuit de multe in viata. Acum cand ma gandesc la tot
am lacrimi in ochi si as plange alaturi de ea, atunci insa eram prea socata de
ce aflasem ca sa pot face ceva. Cand am plecat am pupat-o iar acum imi pare rau
ca nu am luat-o in brate, poate avea nevoie de asta..
Se intampla des ca noi,oamenii,sa-i judecam pe ceilalti fara sa-i cunoastem suficient,fara sa stim ce poveste ascund ochii lor. Poate ii consideram enervanti cand stau prea mult pe capul nostru,fara sa ne gandim ca,poate,ei au nevoie de cuvintele noastre,de sprijinul nostru,de prezenta noastra... sau poate ii consideram singuri,fara sa ne gandim ca,poate viata i-a dezamagit atat de tare,incat le e frica sa se mai apropie de oameni...
RăspundețiȘtergereSucces cu blogul! :)
Mult prea des se intampla asta.. Din pacate asa suntem noi, oamenii, dar poate rand pe rand si prin puterea exemplului vom putea sa ne schimbam.
RăspundețiȘtergereMultumesc d.
Succes si tie.
Ai atins punctul esential: "asa suntem noi,oamenii". Da! Gresim! Nu suntem perfecti. Uneori,e bine sa ma dam cu capul de sus,pentru ca mai realizam ca nu le stim pe toate,ca nu sunt lucrurile cum vrem noi si ca nici oamenii nu sunt cum credem noi... Pana la urma,tot ce ni se intampla,se intampla in mod constructiv...probabil. Suntem intr-o continua schimbare(chiar daca refuzam sa credem/simtim asta) asa cum si Pamantul e in continua miscare si noi nu realizam.
RăspundețiȘtergereMie imi place sa spun ca Totul se intampla cu un motiv.
RăspundețiȘtergere